jurnaldevrabiuta

​Super-eroul de la metrou, eroina de zi cu zi- Roxana Diana Maxim

Derulează în jos la conținut

Fiecare dintre noi are o poveste de viata impresionanta. Fie ca vorbim de fericire absoluta, fie ca vorbim de traume si deziluzii, in spatele fiecarui profil de pe acest grup se afla un personaj de poveste. Fiecare dintre noi, adaugam zilnic file la povestea propriei vieti fara sa ne dam seama, insa, de insemnatatea fiecarei zile. Asta pana cand vedem povestea scrisa.

 Astazi este despre Roxana Diana Maxim. Pe Roxana, viata a trecut-o prin toate starile posibile: de la exaltare la disperare si viceversa. A razbit prin tot, s-a ridicat, a luptat si a devenit si mai puternica. Insa lupta pentru o viata mai buna a facut-o pentru o perioada sa uite de ea si astfel, kilogremele in plus s-au asezat in graba pe unde au apucat. Cand s-a regasit pe ea, ne-a gasit si pe noi toate si astfel fiecare a avut de castigat. Ea a inceput sa slabeasca, a intalnit virtual oameni buni si frumosi pentru care a intreprins sentimente intense si care au facut-o sa-si recapete increderea in ea si in semeni. La randul nostru, noi am castigat un om minunat, cu o forta interioara fantastica si cu o ambitie de neclintit.

Roxana si-a scris singura povestea, ca pe o confesiune facuta intr-un mesaj privat. Nu voi modifica nimic din cele scrise de ea pentru ca orice interventie ar putea sa umbreasca emotia povestirii.  Sunt sigura ca o veti lua drept exemplu si mai sunt sigura ca si ea, Roxana, se va privi cu alti ochi de acum inainte.

 „Nici nu stiu cum sa incep… stiu veti spune” incepe cu inceputul”.  Suna simplu dar atat de greu sa-ti gasesti cuvintele cand trebuie sa vorbesti despre tine. Dar o sa incerc. Se intampla in octombrie 2014, dupa multe deziluzii si planuri naruite, fara speranta unui viitor mai bun dar cu multe vise la purtator. Am hotarat impreuna cu jumatatea mea sa ne luam minunea de doar un anisor si sa zburam spre o tara ce parea sa ne astepte cu mai multe oportunitati si cu speranta unui viitor decent pentru noi si minunea noastra. Nu am plecat fara un plan, am cautat, am sunat, depus CV-uri, am vandut tot ce aveam mai de valoare. Sotul meu are o sora care locuia deja de ceva timp in Londra si o rugasem sa ne gaseasca o camera pana cand ajungem, deci nu am plecat chiar in necunostinta de cauza. A venit si ziua de 5 octombrie si, incarcati cu sperante si bagaje, am incuiat usa casutei noastre dragi si am plecat catre noi orizonturi si anume, cum cred ca deja majoritatea ati realizat, am plecat sa ne gasim un rost in Marea Britanie. Nu are rost sa va spun ca nimeni nu ne-a sustinut decizia si am fost judecati ca suntem niste parinti iresponsabili si inconstienti, dar asta este o alta parte a povestii. Ajunsi acolo toate visele noastre s-au naruit! Sora sotului nu se obosise sa ne gaseasca o camera, jobul unde trebuia sa incepem necesita asteptarea deschiderii unui cont bancar ca sa putem incepe munca legal, insa pentru asta aveam nevoie de o adresa, un domiciliu stabil. Noi nu aveam.  Am dormit 2 nopti intr-o camera de 2 pe 2 cu sora sotului, prietenul ei si noi 3, iar in acest timp simteam presiunea din partea ei ca trebuie sa plecam si asta cat mai repede. Intelesesem, eram deja prea multi. Intr-un final am reusit si ne-am gasit o camera intr-o casa de romani, unde dadeam 850 de lire pe o camera si asta pentru ca aveam copil. In scurt timp am ramas fara bani, sotul a reusit sa-si gaseasca ceva ca spalator de vase… eram multumiti, dar banii nu erau de-ajuns. Imi  amintesc cat de vinovata m-am simtit cand am luat o portie de cartofi si un sandwich pentru mine si copil si pentru care am cheltuit 4 lire. Nu stiam cum sa-i spun sotului, dar copilului ii era foame. La fel de bine imi amintesc cand am fost la interviu ca sa incep munca in depou, cu Eduard in brate. A fost un drum lung ce parea fara sfarsit, am plecat undeva la 11 si m-am intors la 7. Aveam bani fix de bilet si tin minte ca atunci cand m-am intors, Eduard adormise si era asa de greu micutul incat m-am pus in genunchi, pe jos in statia de metrou cu el in brate fiindca nu imi mai simteam mainile si ameteam de foame. Intr-un final am inceput munca in depou si nu are rost sa va spun ce insemna munca asta.  Va zic doar ca sotul meu ma intorcea de pe o parte pe alta in pat pentru ca eu nu puteam, munceam doua zile cu una libera la inceput, apoi 5 sau 6 cu o zi sau doua libere pe saptamana. Noaptea munceam, ziua stateam cu puiul meu de om si dormeam cand dormea si el la pranz, ori dormeam in autobuz in drum spre munca sau la intoarcere. In scurt timp am inceput sa ma remarc la munca, de doua ori pe saptamana tineam locul supervisor-ului si in rest mai curatam trenuri sau ajutam managerul sa le verifice. Unul din colegi mi-a dat un link cu un job, cel la care lucrez acum, dar am aplicat fara speranta pentru ca aveam doar 5 luni in UK,  iar jobul respectiv era foarte cautat si avea multe beneficii. Am fost chemata la o evaluare si apoi la un interviu si astfel viata mea, a noastra s-a schimbat. Sotul a reusi sa isi gaseasca si el un job mai bun in advertising . Intre timp ne-am mutat in alta casa, “casa groazei” , plina de mucegai, o singura baie la 12 persoane, mizerie, gandaci… nu vreau sa imi amintesc. Am rezistat 10 luni acolo dupa care am reusit cu ajutorul lui Dumnezeu sa ne mutam singuri. Nu aveam nimic, am pornit de la 0, a trebuit sa cumparam de la lingura, la paturi, frigider si ce mai trebuie intr-o casa, dar am reusit. Ce muncesc acum? Sunt”train presentations “, adica am grija ca trenurile sa plece curate si clientii sa fie fericiti si informati. Ce vreau sa fac pe viitor? Sper sa imi schimb locul de munca, sperantele cresc si sunt tot mai aproape. In tot acest timp am fost in ziarul companiei de 2 ori (chiar si acum sunt). O data pentru ca am oprit pe cineva sa se sinucida si acum pentru ca am ajutat la un proiect al companiei pentru ajutorarea persoanelor cu retard si alte boli precum autismul, de a se integra in munca. Sa spunem ca am fost indrumatorul lor. In tot acest timp v-am cunoscut pe voi in ianuarie anul acesta. Adnana, fata minunata cu suflet de aur m-a cucerit si m-a ajutat sa cred din nou in bunatate, am inceput cu ajutorul vostru a tuturor sa cred in oameni si sa cred in mine. Acum ma concentrez sa-mi regasesc echilibrul si sa ma redescopar ca femeie. Am aspiratii mari si vise pe masura, va am pe voi in viata mea si ii multumesc lui Dumnezeu in fiecare zi pentru asta. Mi-am gasit cuibul de vrabiute si nu vreau sa va pierd niciodata. Va iubesc vrabiutelor.”

 Roxana noastra draga, nici noi nu vrem sa te pierdem vreodata pentru ca avem nevoie de tine sa ne fii exemplu de ambitie, de putere si perseverenta. La randul nostru te vom incuraja in fiecare zi, te vom iubi in fiecare clipa si te vom pretui in fiecare moment.  

 #vrabiutele te iubesc mult, #vrabiuto.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: